Se întâmplă ceva, uneori, cu sufletele celor plecați

Cum vede Diana Lefter lucrurile acum, la doi ani după ce s-a întors în România, după 18 ani trăiți în Canada. S-ar mai întoarce?

Scriam acum doi ani – pe atunci proaspăt reîntoarsă în România după optsprezece ani de absență – un text despre această senzațională experiență, pe care o trăiam chiar eu.

Încercam să descriu acolo bucuria care mă cuprinsese revenind în țara mea, regăsind oamenii dragi și senzațiile familiare, dar și euforia pe care mi-o dădea curajul, frizând oarecum nebunia, de a-mi întoarce viața cu fundul în sus și de a o lua de la capăt.

advertorial

Fiul meu, care a fost transplantat de pe tărâm canadian în plin peisaj mioritic-ieșean, a comentat, la un moment dat, pe unul din vlog-urile lui, în avalanșa de emoții cărora trebuia să le facă față: „Schimbarea te face sa evoluezi!”. Puștiul a înțeles, deci, prea bine unul dintre motivele principale ale reîntoarcerii.

Recitindu-l, textul îmi pare acum puțin exaltat. Dar oare nu așa îi șade bine unui om, după ani de pragmatism anglo-saxon, să aleagă să se lăfăie în emoție?

Scris „la cald”, acel text nu avea cum sa-mi „iasă” altfel. Însă, fiind public, a provocat reacții cât un curcubeu: de la ura viscerală (atât canadiană, cât și românească) la simpatie maximă (și românească și canadiană).

Mi-am explicat negativismul celor mai vehemenți comentatori prin lipsa lor de încredere în sine și în propriile alegeri; prin dorința de a valida o soluție existențială asumată doar pe jumătate: cam toată lumea își fabrică o mască, sau, mai bine, un scut al propriilor lașități.

M-am bucurat însă că au fost și mulți oameni care au înțeles povestea noastră și au trimis mesaje frumoase. M-a impresionat în mod deosebit o doamnă din Republica Moldova care îmi cerea sfatul: ce să facă ea acolo, în Montreal, unde se afla la momentul în care îmi scria? Să mai stea sau să vină acasă?! Bineînțeles că, la întrebarea ei, nu existau răspunsuri universale: fiecare om va alege o soluție personală, va avea motivele lui bine întemeiate pentru a pleca ori pentru a reveni.

Pe urmă, niște dudui m-au amenințat că mă voi întoarce în maximum doi ani. Mai știau ele niște cazuri! Ei, iată că au trecut doi ani și eu tot aici sunt, alive and kicking.

Se întâmplă ceva, uneori, cu sufletele celor plecați. Un fel de pipernicire, de chircire – acesta este efectul inevitabil al transplantului de pe un continent pe altul. Durerile exilului au fost descrise de floarea inteligenței românești, risipită dintotdeauna pe te miri unde. Dar, cel puțin, exilații aveau o justificare: țara lor le era interzisă!

Emigrarea e oarecum diferită: nu îți interzice nimeni să te întorci; poți să faci ce vrei tu. Dar, fără să realizezi, îți fabrici un mecanism de protecție: nu mai pui sufletul pe masă cu aceeași nonșalanță, nici nu ai avea cum – se răresc substanțial contextele în care ai putea face asta: la o bere, la un chef, la o tacla. Apoi, peisaje întregi sufletești încep să dispară, datorită acestei dedublări permanente.

Dar, hei!, nici oamenii care au rămas aici nu sunt chiar toți scutiți de „tulburări”. Și cu sufletele lor se întâmplă lucruri ciudate. La unii, am văzut frustrarea de a nu fi plecat niciodată. Boală grea! Am cunoscut mulți suferinzi și n-aș putea spune ca ei sunt mai liniștiți decât aceia care au plecat și nu s-au mai întors niciodată. Observ și o uzură cauzată de toate necazurile acestea cu care ne confruntăm zi de zi aici; o clasă politică care insultă zi de zi inteligența alegătorilor fiind lucrul care mă enervează cel mai tare: chiar acum, când scriu, sunt proteste iar, în toată țara.

De ce nu plec înapoi, totuși? Motive care țin de climatul economic, politic și social din România ar fi destule. Nu prea există o justificare metafizică a unei reîntoarceri în țara de adopție.

Toronto e un oraș frumos, sunt multe lucruri minunate și acolo, economia merge bine, e civilizat, natura fabuloasă, mâncare de prin toată lumea, teatre, lounge-uri, muzică live etc. – nu pot să nu recunosc că îmi lipsește uneori această diversitate.

Dar aleg să rămân în România, deși uneori am senzația că sunt un personaj din basmul nostru drag, „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.

Uite, nu plec, de pildă, pentru că îmi plac de mor oamenii aceștia care aleg în fiecare zi să reziste. Ar fi foarte simplu, pentru orice profesionist din IT, să se mute oriunde în Europa, oriunde în lume. E de lucru peste tot, mai mult că niciodată, și va fi și mai mult.

Însă ei nu vor să mai plece pentru totdeauna din țară, acceptând că-și vor vedea părinții cel mult o dată pe an, că, deveniți bunici, părinții lor vor crește fără nepoți – vor trăi o viață suspendată mereu între două lumi….

Unii oameni rămân, alții pleacă, alții pot alege să fie mereu călători. Cine să ne mai înțeleagă cu toate ale noastre, cu dorurile, cu tristețile, cu bucuriile și cu călătoriile noastre?

Îmi plac și aceia – mai rari, ce-i drept – care se reîntorc, după un număr mai mare sau mai mic de ani.

Apropo, îmi amintesc că, atunci când am venit eu, a circulat un articol cum că s-ar întoarce specialiștii români acasă, cu toptanul, dar pe salariile mari de afară. Păi eu nu mai știu pe nimeni care să se fi întors după atâta vreme! Iar treaba cu salariul e o goangă: nu de asta m-am întors, salariul meu nu-i nicidecum egal cu acela din Canada.

Și vă garantez că vor fi foarte puțini aceia care se vor întoarce după ce au trăit mai mult de un deceniu în altă parte. Îți făurești o viață acolo, ai copii, ei merg la școli, tu mergi la serviciu, ai mortgage, cheltuieli, angarale și te fură iureșul cotidian. Se vor întoarce, eventual, doar aceia care doresc să fie conectați cu ei înșiși, pe deplin.

Din toată România, am ales orașul Iași. Prăfuit pentru unii, plictisitor pentru alții, acesta e orașul în care am copilărit, am învățat carte și în care am toată familia și prietenii vechi.

După ce am gustat plăcerea anonimatului într-o mare metropolă (asta voiam în tinerețe: să mă pierd într-un oraș imens!), acum, în partea a două a vieții, m-am mutat într-un oraș mai mic, unde fac lungi plimbări pe jos (n-am mașină și nici nu vreau să-mi cumpăr), unde e liniște, unde ajungem să ne cunoaștem cam toți oamenii cu toți oamenii. Unde există o dulceață a exprimării și a lentoare a trăirii, o așezare oblomoviana întru existența care îmi priește de minune și pe care nu aș mai schimba-o pe viață tumultoasă dintr-o mare metropolă.

Prin urmare – în prag de iarnă și de sărbători – sunt foarte bine în țara mea de origine.

M-am întors aici după ce mi-am trăit cealaltă jumătate de viață pe alt continent.

Mi-a rămas încă o jumătate… Am ales, așadar, să o trăiesc în România, luând parte la bătăliile comune, ale tuturor românilor.

Nu prea îmi pare rău nici de plecare, și nici de revenire. Și nu dau sfaturi! Plecați, rămâneți, veniți înapoi… Nu uitați însă că, spre deosebire de țările visate în care am putea să trăim și unde economia e mai bine „unsă”, aici totul e încă de făcut.

Sunt spații imense de acoperit în toate domeniile și numai împreună – plecați, rămași sau reîntorși – vom reuși să facem câte ceva pentru țara în care ne-am născut, care rămâne fix asta – țara în care ne-am născut – indiferent de câte plecări și reveniri avem parte.

Unii oameni rămân, alții pleacă, alții pot alege să fie mereu călători. Cine să ne mai înțeleagă cu toate ale noastre, cu dorurile, cu tristețile, cu bucuriile și cu călătoriile noastre?

Dar aș vrea să-mi spună și mie cineva de ce atunci când revăd filmul „Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii”, cântecul cântat stângaci la chitară de Eva – elevă dintr-un liceu „bun” din România comunistă, mutată disciplinar la un liceu industrial – mă face să plâng de fiecare dată? „Țara noastră-i țara noastră, / Dulce pajiște albastră / Aripă sculptată-n dor / De lumina ochilor… / Dacă-i dor, nu-l stingi cu apă / Dacă-i timp, nu-l poți întrece / Dacă-i gând, nu-l poți străbate… / Noi suntem români, noi suntem români….”

comentarii

Tags from the story
Alte articole de Diana Lefter

Ești IT-ist? De ce să vii acasă. Sau de ce să nu mai pleci „afară”

Primăvară și vara trecută - cele ale reîntoarcerii acasă - au fost,...
Citește

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *